despre-libertate.MyForum.ro

claudiutk · Administrator Data inscrierii: 19/Mar/2010 Mesaje: 6

Pentru un plus de claritate a celor spuse si a celor ce vor urma, se impune o definire clară a conceptului de libertate, pentru că, în mod evident, în exemplul de mai sus intră în conflict două feluri de libertate pe care Isaiah Berlin le numeşte ca fiind “libertate pozitivă” si “libertate negativă”. Desigur, termenii sunt de natură să contrarieze, dar în fond nu este nimic nou fată de conceptul lui Mill despre “libertatea individuală” si “domeniul jurisdicţional al societăţii” (Economicul, familia, societatea) expus în eseul cu acelaşi nume sau conceptul lui Friedman expus în “Capitalism si libertate”.
Libertatea negativă - este acea variantă de exprimare a libertăţii în care orice interferentă cu libertăţile semenilor este de natură să restrângă libertatea unui individ. Mill spunea că “singura libertate ce merită acest nume este aceea de a urmări propriul nostru bine ulterior cum credem de cuviinţă”. Tocmai aici stă problema. Este adevărat că doar urmărindu-ti propriul interes poţi să atingi maximum de eficientă, însă cum ar arăta o societate în care nu ar exista un minim de reguli prestabilite în interiorul cărora individul să se poată mişca? Acesta ar intra foarte rapid în conflict cu o serie de alţi indivizi al căror scop poate să interfereze, fie si întâmplător cu cel al individului în cauză. Ce se întâmplă atunci? Trebuie sau nu trebuie să se tină cont de acest lucru? Cine rezolvă conflictul dacă nu există nici un fel de regulă? De aici si până la instituirea unui arbitru nu mai este decât un pas.
Sau ne putem baza pe moralitatea individului, mizând pe faptul că poate acesta îşi va da seama de nevoile celuilalt si va accepta sa le dea prioritate? Însă prototipul pe care este construit Homo Oeconomicus la clasici nu este în mărime să ne facă să tragem astfel de concluzii. Este adevărat că Smith spunea în cap. I al “Teoriei sentimentelor morale” că la om “există evident unele principii în natura sa care îl fac să se intereseze de soarta celorlalţi”, dar tot el spunea că acesta nu urmăreşte decât maximizarea profitului cu minimum de efort, si că în acest demers este foarte raţional si excelent egoist.
Nu se poate miza pe atitudinea de moment a individului, el trebuie să respecte anumite reguli formale “care au doar un caracter instrumental, în sensul că se aşteaptă ca ele să fie de folos unor indivizi încă necunoscuţi, pentru scopurile în care aceşti oameni vor socoti de cuviinţă să le întrebuinţeze si în împrejurări ce nu pot fi prevăzute în detalii”. Aşadar aceste reguli trebuie să fie prestabilite si, în mod fundamental, cunoscute de către toată lumea. Sunt un fel de reguli ale jocului care trebuie respectate de către toţi participanţii pentru a fi asigurată buna desfăşurare a acestuia. Ele nu sunt de natură restrictivă din moment ce sunt acceptate si însuşite de înspre toată lumea. În aceste limite stabilite, indiferent ce acţiune este posibilă a fi desfăşurată în propriul interes.
Se pune întrebarea: ce se întâmplă atunci când regulile jocului sunt încălcate? Trebuie să existe o autoritate care să sancţioneze acest lucru, un fel de arbitru imparţial care are la dispoziția instrumentele necesare pentru a restabili buna desfăşurare a jocului. Aici se mai impune o condiţie: acest arbitru să fie în mod unanim acceptat. De-a lungul timpului, rolul arbitrului si l-a asumat statul.
Problema care naşte în general controverse este cât de extins trebuie să fie acest stat pentru a asigura respectarea legilor deja acceptate? Istoria doctrinelor economice ne poate exemplifica un lung sir de forme de guvernare, de diferite dimensiuni, care de-a lungul timpului au asigurat mai mult sau mai puţin eficace acest lucru. De la statul minimal, “paznicul de noapte” în viziunea clasicilor, până la statul omniprezent, totalitar, fiecare dintre noi poate să aleagă exemplul care-i este pe plac. Un lucru este sigur: statul, oricât de minimal ar fi, trebuie să existe. Convieţuirea în anarhie nu este posibilă. Însă important este ca el să acţioneze în anumite limite, să fie un stat de drept. În concepţia lui Hayek, acesta ar trebui să le dea indivizilor diferiţi aceleaşi posibilităţi obiective, regulile să fie aplicate întotdeauna lipsit de excepţii, individul trebuind “să prevadă acţiunea statului si să facă uz de această cunoaştere ca de un dat în alcătuirea propriilor planuri”.
Unii dintre noi ar fi tentaţi să creadă că supremaţia statului de drept ar fi posibilă în absolut orice tip de societate. Nimic mai fals. Numai o societate liberală este compatibilă cu un stat de drept. Restrângerea legislaţiei doar la nivelul legilor formale nu face posibilă funcţionarea statului de drept într-o societate centralizată, căci aceasta este nevoită permanent să adapteze cadrul legislativ la multiplele situaţii noi apărute în economie.
Mill a delimitat foarte bine sfera de înţelegere a noţiunii de libertate, în înţelesul de libertate negativă. El încerca să demonstreze că nu putem vorbi despre libertate decât dacă individul îşi urmăreşte binele propriu, prin metode si mijloace proprii, bineînţeles atâta timp cât nu experimentează să lipsească pe alţii de binele lor sau să-i împiedice să-l dobândească. În limitele impuse de statul de drept, omenirea nu are decât de câştigat lăsând pe fiecare să trăiască aşa cum crede el că e mai bine decât silind pe fiecare să trăiască aşa cum li se pare celorlalţi că ar fi mai bine.
În concluzie, libertatea negativă este acea libertate raţional posibil a fi exprimată în cadrul unei societăţi guvernată de un stat de drept, care intervine în limitele unor reguli prestabilite numai acolo unde libertatea individuală este încălcată, si în care fiecare individ îşi exprimă propria libertate până la limita la care aceasta lezează libertatea altui individ.